mathieu-stern-nDDVQzkc_fc-unsplash

Psiholog sau psihiatru? Cum știi la cine să mergi prima dată.

Este una dintre cele mai frecvente întrebări atunci când cineva decide, în sfârșit, să ceară ajutor:

„Am nevoie de psiholog sau de psihiatru?”

Uneori răspunsul este foarte clar. Alteori, nu.

Psihiatrul este medic. Poate realiza evaluarea medicală și psihiatrică, poate stabili un diagnostic și, atunci când este indicat, poate prescrie tratament medicamentos.

Psihologul clinician poate realiza evaluări psihologice, iar psihoterapia urmărește înțelegerea și modificarea tiparelor emoționale, cognitive și comportamentale prin intervenții psihoterapeutice.

În practică, cele două zone nu trebuie privite ca rivale.

Unele persoane au nevoie doar de psihoterapie.

Altele beneficiază de evaluare și tratament psihiatric.

Iar în anumite situații, combinația dintre tratamentul psihiatric și psihoterapie este cea mai potrivită.

Cum alegi primul pas?

Dacă simptomele sunt intense, afectează major somnul și funcționarea, există episoade severe de anxietate, schimbări semnificative de dispoziție sau există întrebări privind necesitatea tratamentului medicamentos, evaluarea psihiatrică poate fi un punct bun de pornire.

Dacă dificultatea este legată în principal de relații, gestionarea emoțiilor, tipare comportamentale, stres sau dorința de a lucra asupra unor probleme personale, psihoterapia poate fi o alegere firească.

Dar nu trebuie să îți pui singur diagnosticul pentru a decide „ușa corectă”.

Într-o echipă multidisciplinară, specialiștii pot recomanda colaborarea atunci când aceasta este utilă.

Sănătatea mintală nu este o alegere între psihologie și psihiatrie.

Uneori cele două sunt părți ale aceleiași hărți.

📞 Pentru informații și programări, Wellmind: 0371 714 444.

Wellmind, alcohol problems

Când alcoolul nu te mai ajută să te relaxezi, ci doar să nu te simți rău

La început poate fi un pahar seara.

Pentru relaxare.

Pentru somn.

Pentru că a fost o zi grea.

În timp, însă, relația cu alcoolul se poate schimba fără să existe un moment clar în care persoana să spună: „de aici a început problema”.

Poate fi nevoie de o cantitate mai mare pentru același efect.

Poate deveni dificil să te oprești după cantitatea pe care ți-ai propus-o.

Sau alcoolul începe să fie folosit nu atât pentru starea plăcută pe care o produce, cât pentru a evita disconfortul care apare atunci când nu bei.

Acesta este un punct important.

În tulburarea de consum de alcool pot apărea toleranța, dificultatea de a controla consumul și simptome de sevraj atunci când efectele alcoolului dispar. Printre acestea pot exista tremur, transpirații, greață, insomnie, neliniște sau accelerarea ritmului cardiac.

Aici nu mai vorbim pur și simplu despre „voință”.

Și nici despre caracter.

Consumul problematic de alcool este o problemă de sănătate pentru care există evaluare și tratament.

Este important și un alt aspect: pentru persoanele care consumă mult și constant, oprirea bruscă poate fi riscantă. Sevrajul poate deveni sever și, în anumite cazuri, necesită supraveghere medicală.

De aceea, primul pas nu trebuie să fie neapărat promisiunea:

„De mâine nu mai beau deloc.”

Poate fi o conversație sinceră cu un specialist:

Cât bei?

Cât de des?

Ce se întâmplă atunci când nu bei?

Ai încercat să reduci și nu ai reușit?

Ce rol a început alcoolul să joace în viața ta?

Uneori cea mai importantă schimbare apare înainte să lași paharul jos.

Apare în momentul în care încetezi să minimalizezi motivul pentru care îl ridici.

Dependenta telefon

De ce telefonul devine cel mai interesant obiect din lume exact când ai ceva important de făcut

Ai deadline peste două ore.

Deschizi documentul.

Apoi telefonul.

„Doar verific un mesaj.”

Douăzeci de minute mai târziu știi ce a mâncat cineva pe care nu l-ai întâlnit niciodată în vacanța lui din Grecia, dar documentul tău are tot două rânduri.

De ce este atât de greu să alegem sarcina importantă?

O activitate complexă presupune efort mental și, de multe ori, o recompensă întârziată. Telefonul oferă opusul: noutate imediată, varietate și posibilitatea ca următorul scroll să aducă ceva interesant.

Când suntem obosiți, stresați sau sarcina provoacă disconfort, diferența devine și mai tentantă.

Există însă tendința de a interpreta orice dificultate de concentrare drept ADHD.

ADHD presupune un tipar persistent de neatenție și/sau hiperactivitate-impulsivitate care afectează funcționarea, iar diagnosticul presupune evaluarea istoricului și excluderea altor explicații.

Dacă telefonul îți fragmentează atenția, poți interveni și asupra mediului.

Nu îl ține lângă laptop „cu fața în jos”. Creierul știe foarte bine că există.

Lasă-l într-o altă cameră pentru 20–30 de minute.

Dezactivează notificările care nu sunt realmente urgente.

Folosește intervale scurte de concentrare dacă o oră pare imposibilă.

Și observă momentul în care întinzi mâna după telefon.

Este plictiseală?

Anxietate?

Oboseală?

Sarcina pare prea mare?

Uneori scrolling-ul nu este problema propriu-zisă.

Este ieșirea de urgență pe care mintea o folosește atunci când altceva devine inconfortabil.

Burnout-wellmind

Burnout sau ADHD? De ce pot arăta atât de asemănător

Nu te mai poți concentra.

Amâni inclusiv lucruri importante. Începi o sarcină, deschizi alta, apoi uiți ce făceai inițial. Te simți obosit și dezorganizat și ai impresia că înainte funcționai mult mai bine.

Internetul are un răspuns rapid: „ADHD”.

Uneori poate fi corect. Alteori, tabloul este diferit.

Dificultățile de concentrare și organizare pot apărea și în perioade de stres intens, lipsă de somn, anxietate, depresie sau epuizare profesională.

ADHD-ul este o tulburare de neurodezvoltare. Asta înseamnă că specialistul nu se uită doar la felul în care funcționezi astăzi, ci și la istoricul tău. În evaluarea adultului sunt relevante inclusiv comportamentul și experiențele din copilărie. Unele persoane ajung la diagnostic abia ca adulți deoarece dificultățile au fost mai puțin evidente sau au reușit să le compenseze până când cerințele vieții au devenit mai mari.

Burnout-ul are altă logică.

Organizația Mondială a Sănătății îl descrie ca un fenomen asociat stresului cronic la locul de muncă, care nu a fost gestionat cu succes. Include epuizare, distanțare mentală sau cinism față de muncă și reducerea eficienței profesionale.

Diferența pare simplă pe hârtie. În viața reală, lucrurile se pot suprapune.

O persoană cu ADHD poate ajunge mai ușor epuizată într-un mediu care îi solicită constant zonele vulnerabile. Iar cineva fără ADHD poate dezvolta dificultăți majore de concentrare după luni de suprasolicitare.

De aceea, întrebarea utilă nu este doar:

„Am simptome de ADHD?”

Ci și:

„De când există?”

„Existau și înainte de această perioadă dificilă?”

„Apar numai la serviciu sau și în alte zone ale vieții?”

„Cum dorm?”

„Cum mă simt emoțional?”

Un checklist online poate fi punctul de plecare pentru o întrebare.

Nu ar trebui să fie punctul final al diagnosticului.

doomscrolling

Doomscrolling: de ce nu te poți opri și ce face asta cu mintea ta

Intri pe telefon să verifici o notificare. Douăzeci de minute mai târziu ești prins în știri despre dezastre, conflicte și crize la care nu poți contribui cu nimic. Te simți mai rău decât înainte. Și totuși continui.

Doomscrolling-ul, consumul compulsiv de conținut negativ, activează același mecanism de alertă pe care creierul îl folosește pentru pericole reale. Amigdala nu face diferența între o amenințare fizică și o știre alarmantă. Rămâi în stare de activare, cu cortizol ridicat, fără posibilitatea de a acționa.

Efectele: somn perturbat, anxietate crescută, sentiment de neputință și o distorsionare a percepției despre cât de periculoasă este lumea în realitate.

Nu înseamnă că trebuie să ignori ce se întâmplă în jur. Înseamnă că există o diferență între a fi informat și a fi permanent expus la un flux de informații negative fără filtru.

Limite simple, ora la care te uiți la știri, aplicațiile dezactivate seara, pot face o diferență reală în nivelul de anxietate.

IMPOSTER

Sindromul impostorului: când succesul nu te convinge că ești suficient de bun

Ești competent. Ai rezultate. Colegii te respectă. Și totuși, undeva adânc, ești convins că într-o zi toată lumea va descoperi că, de fapt, nu ești atât de bun pe cât par.

Sindromul impostorului nu este o tulburare psihiatrică, dar este o experiență extrem de frecventă — studiile estimează că aproximativ 70% din oameni o trăiesc la un moment dat. Apare mai frecvent la persoane cu performanță ridicată, în medii competitive sau după o promovare sau schimbare majoră.

Mecanismul: reușitele sunt atribuite norocului sau circumstanțelor externe, nu propriilor abilități. Eșecurile, în schimb, confirmă convingerea că „nu ești suficient de bun”.

Efectele pe termen lung includ anxietate cronică, epuizare din supracompensare și dificultăți în relațiile profesionale. Uneori se suprapune cu perfecționismul, depresia sau anxietatea generalizată.

Psihoterapia cognitiv-comportamentală este eficientă în lucrul cu tiparele de gândire care întrețin sindromul impostorului.

adhd_femei_ilustratie

ADHD la femei: simptomele pe care le-am ignorat prea mult timp

Când spunem ADHD, mulți oameni îl imaginează pe băiatul agitat din clasă care nu stă locului. Realitatea este că ADHD arată diferit la fete și femei, și din această cauză rămâne nediagnosticat ani sau decenii.

La femei, ADHD se manifestă mai frecvent prin tipul inatent: dificultate de concentrare, uitare frecventă, haos intern, senzația că mereu „lipsește ceva”, perfecționism compensator și epuizare din efortul constant de a părea funcțională.

Fetele învață devreme să mascheze simptomele. Rămân cu notele bune prin supracompensare. Devin „dezorganizate dar creative”. Sunt etichetate ca visătoare, sensibile sau anxioase, nu ca persoane cu o nevoie neurologică reală.

Consecința: diagnosticul întârzie uneori până la 30-40 de ani, de obicei după ce o femeie vede simptome la propriul copil sau ajunge la epuizare completă.

Diagnosticul corect nu schimbă cine ești, îți oferă o explicație pentru lucruri pe care le-ai dus singură și un punct de pornire pentru intervenție eficientă.

Alexitimia - Wellmind

Alexitimia: când nu știi ce simți

Unii oameni nu știu să răspundă la întrebarea „cum te simți?”. Nu pentru că evită subiectul, ci pentru că, literal, nu au acces la propriile emoții.

Alexitimia nu este o tulburare în sine, ci o trăsătură care descrie dificultatea de a identifica, numi și exprima emoțiile. Oamenii cu alexitimie tind să descrie mai degrabă senzații fizice decât stări emoționale — „am un nod în piept” în loc de „sunt trist”, „mă doare capul” în loc de „sunt stresat”.

Apare mai frecvent decât se crede — estimările sugerează că afectează în grade diferite între 10 și 13% din populație. Este mai comună la bărbați și se asociază adesea cu stres cronic, tulburări de anxietate sau depresie.

Paradoxul alexitimiei este că emoțiile există — corpul le resimte — dar accesul conștient la ele este limitat. Asta poate face relațiile dificile și poate complica procesul terapeutic, dacă nu este recunoscută și adresată corect.

Terapia orientată spre emoții și anumite forme de psihoterapie pot ajuta semnificativ la dezvoltarea acestui „limbaj interior”.

Conferinta 1

Sănătatea mintală a tinerilor trebuie să fie parte din conversația despre educație

Educația nu înseamnă doar performanță academică. Înseamnă și echilibru emoțional, relații sănătoase, încredere, siguranță și capacitatea de a cere ajutor atunci când este nevoie.

Aceasta a fost una dintre ideile centrale discutate în cadrul evenimentului organizat de InIm Institute și Comisia pentru învățământ, știință și inovare din Senatul României, eveniment la care a participat și  Parteneriatul pentru Sănătate Mintală. Evenimentul a adus la dialog elevi, profesori, părinți, specialiști și reprezentanți ai instituțiilor.

La eveniment a participat și dr. George Stercu, medic primar psihiatru în echipa Wellmind, care a subliniat importanța implicării tinerilor în conversațiile care le influențează în mod direct viitorul.

 

De ce sănătatea mintală trebuie discutată în școală

Pentru mulți copii și adolescenți, școala este unul dintre cele mai importante spații de dezvoltare. Acolo se formează relații, se construiește încrederea în sine, apar provocări, se testează limite și se conturează felul în care tinerii învață să se raporteze la ei înșiși și la ceilalți.

De aceea, discuția despre educație nu poate fi separată de discuția despre sănătatea mintală.

Un copil poate avea rezultate bune la învățătură și, în același timp, poate trece prin anxietate, presiune emoțională, dificultăți de relaționare, teamă de eșec sau lipsă de încredere. Un adolescent poate părea funcțional în exterior, dar să aibă nevoie de sprijin, ascultare și orientare. Uneori, semnele suferinței emoționale nu sunt evidente. Alteori, ele sunt confundate cu lipsa de motivație, opoziția, retragerea sau „vârsta dificilă”.

Tocmai de aceea, este important ca părinții, profesorii și specialiștii să privească sănătatea mintală ca pe o componentă firească a dezvoltării, nu ca pe un subiect de evitat.

 

Tinerii trebuie să fie parte din dialog

Un mesaj important al evenimentului a fost acela că tinerii nu trebuie să fie doar subiectul discuțiilor despre educație și sănătate mintală. Ei trebuie să fie parte din dialog.

Adolescenții au nevoie să fie ascultați, nu doar evaluați. Au nevoie ca adulții din jurul lor să le înțeleagă temerile, presiunile, nevoile și felul în care privesc lumea. Într-o perioadă în care schimbările sociale, tehnologia, presiunea performanței și dificultățile de relaționare pot avea un impact real asupra stării emoționale, vocea tinerilor este esențială.

Atunci când vorbim despre politici educaționale, programe de prevenție, sprijin psihologic sau intervenții în școală, este important să înțelegem experiența celor pentru care aceste măsuri sunt gândite.

A-i implica pe tineri nu înseamnă a pune responsabilitatea pe umerii lor. Înseamnă a le oferi un spațiu sigur în care pot spune ce trăiesc, ce îi ajută și ce le lipsește.

Rolul părinților și profesorilor

Sănătatea mintală a copiilor și adolescenților nu poate fi susținută de un singur actor. Este nevoie de colaborare între familie, școală, specialiști și instituții.

Părinții sunt, de multe ori, primii care observă schimbări în comportamentul copilului: retragere, iritabilitate, tulburări de somn, scăderea interesului pentru activități, dificultăți de concentrare, tristețe persistentă sau conflicte mai frecvente. Profesorii, la rândul lor, pot observa modificări în participarea la ore, în relațiile cu colegii sau în capacitatea elevului de a face față cerințelor școlare.

Nici părinții, nici profesorii nu trebuie să devină terapeuți. Dar pot avea un rol important în identificarea timpurie a semnelor de dificultate și în orientarea copilului sau adolescentului către sprijin specializat.

Uneori, cel mai important prim pas este o conversație calmă, fără judecată: „Am observat că îți este greu. Vrei să vorbim despre asta?” sau „Nu trebuie să treci singur prin ce simți.”

A cere ajutor nu este un semn de slăbiciune

Unul dintre cele mai mari obstacole în accesarea sprijinului psihologic sau psihiatric rămâne stigma. Mulți copii, adolescenți și chiar adulți se tem că vor fi judecați, etichetați sau neînțeleși dacă vorbesc despre dificultățile lor emoționale.

De aceea, este important să transmitem constant un mesaj simplu: a cere ajutor este un gest de grijă și responsabilitate.

Sănătatea mintală face parte din sănătatea noastră generală. La fel cum mergem la medic atunci când avem o problemă fizică, este firesc să cerem sprijin atunci când ne confruntăm cu anxietate, tristețe persistentă, dificultăți de adaptare, atacuri de panică, tulburări de somn, probleme de concentrare sau alte forme de suferință emoțională.

Intervenția timpurie poate face o diferență importantă. Cu cât un copil sau adolescent primește mai repede sprijinul potrivit, cu atât cresc șansele ca dificultățile să fie înțelese, gestionate și integrate într-un mod sănătos.

De la conversație la acțiune

Evenimentele care aduc împreună specialiști, tineri, părinți, profesori și instituții sunt importante pentru că transformă sănătatea mintală într-un subiect vizibil și legitim. Dar conversația trebuie continuată prin acțiuni concrete: educație emoțională, programe de prevenție, acces la servicii specializate, formarea adulților care lucrează cu tinerii și crearea unor spații sigure de dialog.

Școala poate deveni un loc în care copiii nu doar învață, ci se simt văzuți. Familia poate deveni un spațiu în care emoțiile sunt ascultate, nu minimizate. Iar serviciile de sănătate mintală pot deveni mai accesibile și mai puțin stigmatizate atunci când sunt privite ca parte normală a îngrijirii.

Angajamentul Wellmind

La Wellmind, credem într-o abordare profesionistă, empatică și responsabilă a sănătății mintale.

Prin activitatea echipei noastre, susținem importanța evaluării corecte, a intervenției specializate și a colaborării dintre familie, școală și specialiști. Sănătatea mintală a copiilor și adolescenților nu este un subiect secundar. Este o parte esențială a felului în care construim comunități mai sănătoase, mai atente și mai pregătite să sprijine dezvoltarea fiecărui tânăr.

Educația are nevoie de performanță, dar are nevoie și de grijă. Are nevoie de cunoaștere, dar și de empatie. Are nevoie de rezultate, dar și de oameni care se simt în siguranță să ceară ajutor atunci când le este greu.

Iar acest lucru începe prin dialog — și continuă prin sprijin real.

Tratament complex personalizat

Medicația psihiatrică: ce să aștepți în primele săptămâni și ce să discuți cu medicul

Medicația psihiatrică nu este un singur lucru. Există clase diferite, de la antidepresive și anxiolitice până la stimulante, antipsihotice și stabilizatori de dispoziție. În practica modernă, medicația este doar una dintre piesele tratamentului și, în multe cazuri, se discută împreună cu psihoterapia și cu alte intervenții adaptate situației persoanei.

La începutul tratamentului, întrebările cele mai bune nu sunt „o să mă schimb ca om?” sau „o să fiu dependent?”, ci unele mai utile: la ce simptom mă ajută acest medicament, în cât timp evaluăm efectul, ce reacții adverse sunt mai probabile, ce fac dacă apar, cât de des ne revedem și ce alte medicamente sau suplimente trebuie menționate.

De exemplu, în cazul antidepresivelor, pot apărea la început reacții adverse precum greață, tulburări de somn, amețeală, agitație, transpirații sau modificări digestive, iar acestea pot varia în funcție de medicament și de persoană. Tocmai de aceea, schimbările de doză sau oprirea tratamentului nu ar trebui făcute „după ureche”, ci discutate cu medicul.

Un punct important este monitorizarea. La inițierea unui antidepresiv sau la schimbarea dozei, pot exista perioade în care medicul recomandă urmărire mai atentă a simptomelor și a eventualelor reacții neobișnuite. Nu pentru a speria pacientul, ci pentru a ajusta tratamentul responsabil și la timp.

Pe scurt, medicația psihiatrică funcționează cel mai bine atunci când intră într-o relație corectă cu pacientul: clară, explicată, monitorizată și așezată într-un plan mai larg de îngrijire.